Schita predica la Duminica dinaintea Botezului Imprimare
Scris de Pr.Olimpiu Todorean   
Duminică, 03 Ianuarie 2010 00:12

Iubiţi credincioşi,

            În Duminica dinaintea Botezului, Biserica ne re-propune citirea Evangheliei lui Marcu pornind chiar de la primul verset: „Începutul Evangheliei lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu…” (Mc. 1,1). Este o invitaţie care ne cere să re-începem şi să nu considerăm că am terminat. În credinţă suntem întotdeauna începători şi trebuie să re-trecem prin lucrurile fundamentale. Evanghelia lui Marcu se prezintă ca o Evanghelie pentru catehumeni, adică pentru cei care încă nu sunt botezaţi, care nu au cunoscut pe deplin credinţa în Dumnezeu. Găsim în paginile ei prima cateheză sistematică a istoriei Bisericii.

            „Începutul Evangheliei…” în realitate textul original spune: „Principiul Evangheliei”, având sens de fundament, de constituţie, de schemă de bază a vestirii mântuirii, şi principiul acestei Evanghelii este Isus acceptat ca şi Cristos, adică Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Se pare că liturghia de azi a vrut să ne demonstreze recunoaşterea acestui Principiu permanent, pentru a-l reafirma şi mărturisi din nou înaintea lumii.

            Evanghelia este, înainte de toate, un mesaj de mângâiere, aşa îl prezintă Isaia: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu… Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că munca de rob a luat sfârşit” (Is. 40,1-2). Evanghelia este vestirea unui eveniment bun, favorabil, de bucurie, este anunţarea sfârşitului sclaviei. Isaia anunţa sfârşitul sclaviei lui Israel după deportarea şi exilul babilonian între anii 597 şi 538 î d Cr., iar Isus anunţă sfârşitul sclaviei omului din orice vreme şi din orice loc, sclavia păcatului, a nonsensului şi a morţii.

            Anunţul făcut de Isaia este făcut pe baza unui eveniment concret: edictul regelui Ciro din 538 ce a urmat după căderea imperiului babilonean. Această prevedere a permis Israelului să se reîntoarcă în patria sa şi să reconstruiască templul. Profetul vede în acest eveniment istoric intervenţia providenţială a lui Dumnezeu. Regele persan, Ciro este, precum Mesia, trimisul lui Dumnezeu pentru a restaura dreptatea. Poporul a păcătui împotriva lui Dumnezeu şi pentru aceasta a fost lăsat în mâinile duşmanilor, dar acum Dumnezeu îl iartă şi intervine în favoarea sa.

            Şi Evanghelia lui Isus este bazată pe un fapt, un eveniment extraordinar şi unic: este proclamat un nou edict definitiv, un edict de pace între Dumnezeu şi oameni, în persoana umilului profet din Nazaret, Isus. El este Mesia cel aşteptat şi preanunţat prin personajele istorice ale poporului Israel. Probabil că mulţi au văzut în venirea pe tron a regelui Ciro unul dintre atâtea alte lucruri nefaste pentru Israel. Şi totuşi, Isaia ştie să primească noutatea, speranţa şi acţiunea lui Dumnezeu. În această prospectivă putem să citim şi noi pericopele Evangheliei lui Marcu. Isus apare pe scenă ca un profet care face minuni, spune lucruri extraordinare… dar cine este el cu adevărat? Aceasta este întrebarea care trece de la un capăt la altul al cărţii. Evanghelistul o spune: este Cristos! Dar cititorul este invitat gradual să-l mărturisească, cunoscându-l personal, punându-se pe urmele sale.

            Faptele vieţii lui Isus, cu atât mai mult, patima şi învierea, sunt povestite de evanghelist nu cu detaşarea cronicarului sau cu obiectivismul istoricului, ci cu a profetului care vede, citind mesajul mântuirii pentru om, în acestea o veste bună. Dacă şi noi, în acelaşi spirit vom reciti, cuvânt după cuvânt, verset după verset, zi după zi, Evanghelia lui Marcu, vom face această minunată descoperire ce ne va aduce mângâiere, bucurie şi speranţă. Fără de veste ne vom da seama că şi pentru noi timpul neîncrederii, dezolării şi descurajării a trecut. Viaţa asumă o nouă prospectivă. Suferinţa noastră primeşte un sens şi o direcţie care nu mai este noaptea morţii ci lumina bucuriei. Ne vom simţi destinatarii unor haruri, ne vom simţi un popor iubit şi căutat de Dumnezeu.

            Cine este chemat să fie evanghelizator face această descoperire şi este chemat să o facă cunoscută şi altora. Evanghelia pe care noi o vestim este, deci, un eveniment de bucurie, în măsura în care ne mângâie şi ne dă speranţă. Dacă sunt mulţi încă departe de Biserică, să o spunem limpede, este pentru că noi, creştinii, am uitat principiul fundamental şi am redus Evanghelia la o serie de porunci pe care trebuie să le ascultăm dacă vrem să scăpăm de iad.

            Dacă Evanghelia se prezintă ca şi o vestire a unui eveniment care ne împinge spre împlinire în viitor, atunci spaţiul dintre timpul care a trecut şi cel care trebuie să vină, este timpul convertirii, acel deşert în care răsună cuvântul lui Ioan Botezătorul, ecoul profetului Isaia: „pregătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările sale” (Mc. 1,3)

            Ascultarea Evangheliei nu poate să ne lase indiferenţi. Atunci când citim evanghelia şi o proclamăm, nu vom fi doar mai instruiţi cu privire la trecut, ci ne deschidem la acea veste nouă care transformă viaţa noastră. Suntem chemaţi cu un da sau cu un nu. Putem să credem sau să refuzăm. Acest aspect este decisiv. Multe persoane cred astăzi că pot să fie creştini numai pentru simplul fapt că au fost botezaţi şi de mici copii au primit toate sacramentele. Fals. Nu este adevărat. Se înşeală amarnic. A fi creştin cu adevărat înseamnă o continuă, zilnică şi asiduă ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, o sforţare pentru a-l realiza în viaţă. A te reîntoarce la fundamentul Evangheliei înseamnă să auzi înăuntrul tău invitaţia lui Ioan Botezătorul: „pregătiţi calea Domnului şi drepte faceţi cărările sale” (Mc. 1,3). Aceasta implică un botez, adică o imersiune în Evanghelie, o intrarea în povestire, înseamnă a fi ca unul dintre protagonişti şi nu ca un spectator extern.

            Să ne lăsăm, iubiţi credincioşi, interpelaţi, astăzi, de această invitaţie şi să acceptăm provocarea. Să luăm din nou în mâini Evanghelia lui Marcu şi să o citim, ca şi cum ar fi pentru prima oară. Să încercăm să fim în sintonie cu mesajul său, să pre-gustăm promisiunile, implicându-ne cu faptele vieţii pentru a grăbi împlinirea lor. Amin.