Iubiţi credincioşi,

            În Isus, Fiul lui Dumnezeu şi om ca şi noi, bucuria se manifestă mai cu seamă prin prezenţa Spiritului Sfânt care îl face cunoscut ca şi Consacratul, Unsul lui Dumnezeu. „Spiritul lui Dumnezeu este asupra mea pentru că Domnul m-a uns ca să binevestesc” (Isaia 61,1.) Încă de la începutul ministerului (serviciului) său în Galileia, lasă să se vadă bucuria mărturiei sale. Ministerul, misiunea lui Isus constă în a duce vestea cea bună săracilor, să vindece pe cei cu inimile zdrobite, să propovăduiască celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Aceeaşi misiune o avem şi noi, fiecare în parte, abilitaţi fiind prin sacramentul botezului şi a mirungerii, când am primit prin triplu har de a fi împreună cu Cristos, preoţi, regi şi profeţi, de a anunţa şi mărturisi Evanghelia, vestea ce bună între săracii de astăzi; şi săracii de astăzi sunt aceia al căror valori sunt mult mai joase decât cele morale.

            Şi Sfântul Pavel ne invită la bucurie, bucurie ce izvorăşte din rugăciune: „Fraţilor, fiţi mereu plini de bucurie, rugaţi-vă neîncetat, şi în orice împrejurare aduceţi mulţumită” (I Tes. 5,16). Bucuria se hrăneşte, evident, din rugăciune, dar rugăciunea trebuie înţeleasă ca şi o convorbire cu Dumnezeu, nu o alăturare de formule mai mult sau mai puţin învăţate pe de rost, ci un dialog cu Dumnezeu Întreit, adică cu Tatăl, prin Fiul şi în Spiritul Sfânt. Iată de ce apostolul Pavel spune „nu stingeţi Spiritul” (I Tes. 5,16). Numai în Spiritul, ca fii ai lui Dumnezeu ne putem adresa Tatălui ceresc.

            Sărbătoarea de astăzi ne prezintă persoana unui mare mărturisitor. Acest mărturisitor este Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul lui Isus Cristos şi este numit aşa chiar de evanghelistul Ioan: „Acesta a venit ca mărturie”.

            Sfântul Ioan este un mărturisitor mai aparte din multe motive, dar mai ales pentru că este mărturisitorul Adevărului. Atunci când a fost întrebat despre el, despre rolul lui, răspunde că el : nu este Lumina, nu este Cristos, nu este Ilie, nu este profetul; el este numai mărturisitorul Adevărului, nu este mirele, el este doar prietenul mirelui şi, în sfârşit, nu este Cuvântul, ci numai vocea: „Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: pregătiţi calea Domnului” (Io. 1,23).

            Ioan mărturiseşte cu bucurie Adevărul. Ar fi putut să uzurpe rolul lui Mesia şi alţii ar fi crezut în el, dar el nu se hazardează nici măcar să se gândească la acest lucru: „Eu sunt glasul”. Lecţia cea mai mare pe care ne-o dă acest mărturisitor, nouă celor care suntem chemaţi să fim mărturisitori, este această mărturie a Adevărului, o mărturie ce trebuie dată cu curaj şi bucurie. Şi noi suntem chemaţi să fim „glasul”. Dar nu un glas ca oricare altul; nu o voce ca cea de astăzi care se aude pe dealuri, voce ce se aude în pieţe, pe străzi, în ziare; nu o voce care intră în casele noastre prin intermediul televizoarelor ce adesea te invită să fii mereu împotriva altora sau a unui lucru, pentru a te indigna, a protesta, a fi violent, a urî; şi, în sfârşit, nu o voce care te invită la căutarea plăcerii, a câştigului imediat, indiferent prin ce mijloace. Este o voce, un „glas”, ce ne cheamă să pregătim calea unicului Cuvânt demn să fie ascultat, calea lui Cristos care rămâne pe vecie Unicul Mântuitor al lumii.

            Noi, creştinii de azi, suntem chemaţi la această mărturie, chiar dacă vocea noastră riscă să fie, în zgomotul asurzitor al lumii, un „glas divers”, un glas care are curajul de a denunţa „practicabilitatea” anumitor căi, chiar dacă sunt din ce în ce mai frecventate, pentru a ajunge la mântuire.

            Minciuna, violenţa, nedreptatea, corupţia, nu pot decât să conducă omul într-o cursă obositoare şi fără capăt. Atâta timp cât omul continuă să meargă pe strada avidităţii, egoismului, a „măştii”, a înşelăciunii, este imposibil, nu numai puţin probabil, să-l găsească pe Dumnezeu. Aşa cum nu a contat nici pentru Ioan Botezătorul, nu contează nici pentru noi dacă vocea noastră continuă să răsune în pustiul indiferenţei, ostilităţii preconcepute a sarcasmului vulgar. Ceea ce contează este că adevărul trebuie spus mereu cu bucurie, dincolo de neacceptare sau de insucces. Autenticul profet este, şi rămâne mereu, în pericolul de a fi impopular şi neactual, dar ştie că acesta este preţul cu care se plăteşte pentru Adevăr; un adevăr care ne va elibera, aşa cum ne-o promite Isus în cap. 8, 32 şi aşa cum a repetat şi biserica însăşi după al II-lea Conciliu Vatican, oferind adulţilor un catehism intitulat „Adevărul vă va face liberi”. Amin.