Iubiţi credincioşi,

            Boala este un semn sigur al limitelor umane. Poate tocmai de aceea, publicitatea recurge la tineri şi, în general, la persoane sănătoase, frumoase, strălucitoare. Multe boli nu sunt doar o problemă personală, ci o dramă socială. În timpul lui Isus era lepra, şi pentru a elimina pericolul infecţiei, era interzis a se circula în zonele locuite. Este de înţeles în cazul acesta ordinul lui Isus: mergeţi şi vă prezentaţi preoţilor pentru a fi în regulă cu reintrarea în societate, pentru că preotul era oficialul statului şi avea, în acelaşi timp, şi funcţia de sanitar oficial.

            Trei ar putea fi momentele asupra cărora este bine să ne oprim cu meditaţia noastră: Primul este boala: 10 leproşi care nu se pot apropia îşi fac auzită suferinţa prin strigătul lor de departe. Nu este cazul să lărgim mult discursul, dar, cu siguranţă, că se poate vorbi de multe feluri de boli, fizice şi morale. Pot fi bolnavi înăuntru, chiar dacă au un corp atletic şi exuberant. Am putea să ne întrebăm: există un raport între boală şi răul moral sau păcat? Şi astăzi sunt mulţi fundamentalişti care văd în orice boală o pedeapsă sau o prezenţă satanică. Domnul Isus a trebuit să intervină pentru distingerea celor două lucruri. Ne amintim cuvintele sale atunci când unii galileeni au fost masacraţi de Pilat sau un grup de muncitori îngropaţi de căderea unui turn în construcţie.

            Aceasta nu înseamnă că multele boli nu ar fi strict legate de devieri comportamentale şi, prin urmare, nu ar fi o consecinţă a abuzului şi a păcatului. Acesta nu este un motiv să nu ne preocupe, evident, doar că îngrijirea fizică trebuie însoţită de îngrijirea spirituală. În timpul lui Isus exista frica de lepră; astăzi ciuma secolului este SIDA şi, se vede bine, contextul este foarte diferit. Nu este vorba de a închide ferestre sau uşi, dimpotrivă. Cu cât sunt mai grave cazurile, cu atât mai mulţi au nevoie de ajutor. Desigur, contactul se poate face fără să-ţi dai seama, multe persoane s-au îmbolnăvit în spitale. Dar, în nici un caz, virtutea nu generează boala. Dacă nu avem curajul să facem această afirmaţie, nu suntem pe aceeaşi linie cu Evanghelia şi acelaşi lucru se poate spune şi despre alcoolism.

            Este uşor să vorbim de bolnavi şi de boli, dar este nevoie să fim prudenţi atunci când o facem. Spune „Catehismul Bisericii Catolice” că „boala şi suferinţa au fost mereu una dintre problemele care pun la probă viaţa umană. Prin boală omul experimentează propria neputinţă, propriile limite şi propriul sfârşit. Fiecare boală ne poate face să vedem moartea. Boala poate să ne conducă la teamă, la disperare şi, uneori, la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate, în acelaşi timp, să facă mai matură persoana, să o ajute să discearnă în propria viaţă ceea ce nu este esenţial pentru a se îndrepta spre ceea ce este. De multe ori, boala provoacă o căutare a lui Dumnezeu, o reîntoarcere la El”.

Al doilea moment: invocarea şi remediul: „Isuse, ai milă de noi!”

            Nimic mai simplu şi mai esenţial. Răul este vizibil; umilirea alungării este concretă; speranţa umană de a ieşi din această situaţie lipseşte cu desăvârşire. Nu mai rămâne decât o invocare a ajutorului. Cristos este maestrul; Cristos a demonstrat faţă de bolnavi şi prin numeroasele sale vindecări de orice tip, un semn clar al faptului că „Dumnezeu a căutat pe poporul său” (Lc. 7,16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are numai putere de a vindeca, ci şi de a ierta păcatele: a venit să-l vindece pe om în totalitate, suflet şi trup; El este medicul de care bolnavii au nevoie. Compasiunea Sa către toţi cei care suferă o duce atât de departe, încât se identifică cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt. 25,36). Una dintre paginile cele mai frumoase din istoria Bisericii este fidelitatea faţă de cuvintele Domnului: „vindecaţi pe cei bolnavi” (Mt. 10, 8). În secolele trecute, primele realizări istorice în favoarea bolnavilor se datorează comunităţilor creştine. Nu cred că a fost oraş sau ţară unde Biserica să nu fi fost la originea spitalelor, orfelinatelor, azilelor, leprozeriilor, care, în mod ocazional sau permanent, au ajutat să se depăşească criza sau calamitatea din acea zonă. Nu trebuie să uităm că astăzi noi trăim în situaţii mai bune mulţumită eroismului şi dedicării sfinţilor. Primul spital despre care se ştie este cel gândit şi voit de Sfântul Vasile în secolul V.

            Mai sunt şi astăzi Congregaţii şi Ordine spitaliceşti. Dar în câmpul asistenţei nu trebuie să fie numai medicina prezentă, în sensul strict al cuvântului. Un câmp nemărginit se deschide creştinilor care vor să fie atenţi la nevoile fraţilor. Ne gândim al noile boli cum sunt: izolarea, bătrâneţea, depresiile. „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt.25). La tăcuta invocaţie nu numai cei zece leproşi ci cartiere întregi şi clase sociale se înscriu pe aceeaşi linie a intervenţiei miraculoase a Domnului. Cristos invită discipolii să-l urmeze luându-şi şi ei crucea lor. A-l urma înseamnă asumarea unui nou mod de a vedea boala şi bolnavii. Isus îi asociază la viaţa Sa de sărăcie şi serviciu. „Ei s-au dus şi au predicat ca lumea să se întoarcă; şi scoteau mulţi demoni, iar pe mulţi neputincioşi îi ungeau cu ulei şi-i vindecau” (Mc. 6, 12-13). Îi face participanţi la ministerul său de compasiune şi vindecare.

            Exegeţii ne ajută să înţelegem mai bine lucrul acesta. Textul foloseşte două verbe: „în timp ce se duceau, au fost curăţaţi”. Samariteanului care se întoarce să mulţumească, Isus îi spune: „Credinţa ta te-a mântuit”. Mons. Ravasi comentează în felul următor acest lucru: „Există o implicare fizică şi socială în confruntarea ultimilor: Isus sfidează legile levitice întâlnindu-i pe leproşi şi în general pe bolnavi. Este necesar ca şi creştinul să fie cât mai mult posibil ferment şi sămânţă în terenul lumii şi în pasta istoriei şi nu o piatră preţioasă, rece, închisă în scrinul de aur al edificiilor şi asociaţiilor sale. El trebuie să intre în lume alături şi implicându-se pentru fraţii, semenii săi”.

Al treilea moment: mulţumirea?

            Bietul de el, am putea spune despre Isus, dacă, atunci când făcea binele, aştepta mulţumire! Astăzi, ca şi atunci, există pericolul ca binele să devină motiv de divizare. De teama că trebuie să-i spui cuiva „mulţumesc”, îl eviţi şi îl uiţi. Cine nu a suferit situaţii de felul acesta? Isus Cristos cunoaşte bine omul şi îl acceptă aşa cum este, dar nu-şi ascunde dezamăgirea şi aşteptarea: „cum, nu erau zece care s-au vindecat? Şi unde sunt ceilalţi nouă?”

            Originalitatea acestei pericope evanghelice este legată tocmai de acest ultim moment al întregului episod propus de Luca. Miracole şi vindecări, după spusele evangheliştilor, au fost atât de multe încât au fost probleme în a le înregistra pe toate. De ce, atunci, este amintit tocmai acest miracol? Tocmai pentru a ne da posibilitatea de a înţelege demnitatea şi bucuria care generează mulţumirea. Există necredincioşii care înţeleg mai bine decât credincioşii darul lui Dumnezeu şi, prin mulţumire, devin credincioşi. De câte ori nu ni s-a întâmplat şi nouă să găsim mai sensibile persoanele străine decât cele apropiate nouă? Este trist, dar chiar şi în casele noastre suntem obişnuiţi, sau mai bine zis educaţi, să spunem mulţumesc, de multe ori fiind doar un pretext şi nu îl spunem pentru că noi credem cu adevărat.

            Dacă ingratitudinea este unul dintre aspectele cele mai dure ale societăţii, cu atât mai gravă este importanţa pe care o merită în planul religios. A spune „mulţumesc” lui Dumnezeu este ca şi cum i-ai zice: „DA”. Tu eşti Creatorul, Ţie îţi datorez totul. Acesta este sentimentul religios fundamental: recunoaşterea că suntem debitori. Ce ai şi nu ai primit? Şi dacă ai primit, de ce atâta vanitate ca şi cum o meritai? Sfântul Pavel este categoric asupra acestui punct şi, în epistola sa către Romani spune că păgânii sunt de nescuzat pentru că, chiar cunoscându-l pe Dumnezeu, nu l-au preamărit şi nu i-au mulţumit ca unui Dumnezeu (Rm. 1,21).

            Binecuvântat să fie Domnul, iubiţi credincioşi, dacă, la şcoala samariteanului vindecat, ne-a făcut să înţelegem bucuria de a spune din profundul sufletului nostru: Mulţumesc, Isuse! Îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine! Amin.